trebuie că am undeva în jur de 12 ani, umblu trufașă pe ulița mică a satului, spre casa lui tanti antoana, sora ta mai mică, cea care seară de seară îmi pune lapte proaspăt într-o sticlă de apă minerală harghita de 1 litru. verde. repet în gând, ca pentru lecțiile de franceză, mecanic aproape, suntnepoataluitițaluigău,fiicaceamicăalucichii. trebuie mereu să fiu pregătită pentru întrebările babelor de peste apă. (prin apă a se înțelege trotuș.)

mi-ești bunică și deși te iubesc mai tare decât pe catrina, mă simt în surghiun la casa ta cu prispă și obloane verzi. mă trezesc nopțile și plâng de dorul de acasă, mama mă sufocă cu privirea-i de școlăriță din fotografia pe care i-o ții pe perete precum icoana. trebuie că te simți vinovată că ai dat-o spre adopție când avea 13 ani, că sora ta i-a devenit mamă și că eu pe tanti o ador.

tița are tenul închis, pistrui negricioși și un păr lung și alb pe care și-l piaptănă seară de seară și pe care îl ține ascuns sub basmale colorate cumpărate din piață, de la ruși. are două vorbe memorabile, pe care și eu le zic acuma cu drag și dor: de eram bună, mă mâncau cânii și dacă n-ajunge, mai rămâne. i-am ascultat, baită fiind, poveștile. o rugam de fapt să îmi spună despre război și cum arăta ilonca lui apostol bologa, pentru că a cunoscut-o, trăia la două sate mai încolo. cum s-au refugiat într-o peșteră toți cei șase frați: gigi, ileana, ea, costică, antoaneta și neculai, împreună cu părinții. sau povestea cu avionul prăbușit pe dealuri, pe care l-am privit de atâtea ori în fotografiile alb-negru ținute în foste cutii de bomboane cu flori pe capac. sau cum dumitru a preferat băutura și a lăsat-o în peste 20 de ani de văduvie, timp în care a învățat să fie și bărbat în casă. să cosească, să spargă buturugi, să taie lemne, să meargă la stână după brânză, să refacă gardul, să urce fânul în pod, să aducă bradul de crăciun acasă.

mi-ai ascuns într-o iarnă bradul și m-ai mințit că nu avem; eram nedumerită și nu știam ce să fac cu bomboanele aduse de la bucurești pe care să le agăț de crengi. trebuie că am fost nedreaptă și atunci cu tine, cine știe cu ce te supărasem, iar tu trebuie că mă amenințasei că mă spui mamei, chipul ei pistruiat cu pampoane în păr trona pe peretele camerei. dar am avut brad, așa cum în fiecare vară aveam frăguțe cu smântână și mămăligă rece, bureți fripți pe plită și suc de zmeură.

în așteptarea zilelor din vara asta când voi avea din nou parte de un asemenea festin, repet pe bulevardele orașului, doar-doar să nu fiu luată prin surprindere, suntnepoataluitițaluigău,fiicaceamicăalucichii.

te-am așteptat câteva minute, mereu ai întârziat. erai cel mai frumos băiat de pe tot litoralul, poate încă mai ești, purtai un tricou polo bleu care îți scotea în evidență chipul ars de soare. am început să ne sărutăm frenetic, pe scările din fața unui magazin închis, trebuie să fi trecut zeci de oameni ieșiți la promenada de seară. mi-ai masat atunci sânii, prin maiou, cu palmele tale albe, gigantice, și te-ai jucat cu părul meu lung, șuvițat, cel mai lung păr al meu. și eu ardeam, nu știu dacă de la soare sau de la degetul tău arătător care îmi penetra vaginul.

primăverile se trezeau odată cu primul cuib de rândunele răsărit tot la streașina din lemn, numai că în partea mult mai înaltă. apoi înflorea corcodușul și apăreau tot felul de firicele de iarbă din pământul negru, umed. mâțele fătau și ți-era drag să ieși cu iezii vecinilor la păscut, pe bucata de câmp de lângă aeroport. odată cu primele zile mai lungi, luam pegasul verde, îl ungeam cu vaselină și cutreieram întregul ținut, cu dese vizite în cimitir.

zăpușala aia care te făcea să transpiri, să te prelingi pe banca de sub nuc, să te stropești cu apa caldă venită pe furtun, să te lungești cât era ziua de lungă pe pături printre mici tufe de mușețel doar aici o găseai. încălzeai apă la soare în albia lungă, roșie, și credeai apoi că ești într-o piscină, foloseai evantaie și maiouri fără bretele numai ca soarele să nu îți ardă hainele, ci pielea. și erai fericită.

nuci verzi. melci după ploaie. și primele frunze foșninde care acopereau trotuarul din dale. și ploaia. ploua până când vișinul nu mai avea frunze. pisicile se arătau zgribulite pe la uși și geamuri, pegasul verde deja prindea fire de praf în garaj, iar în diminețile răcoroase te dădeai pe mormanul de știuleți și mâncai semințe necoapte de floarea-soarelui.

am descoperit-o prin intermediul unui prieten și de fiecare dată când o reîntâlnesc pe internet mă fascinează într-atâta, încât îmi doresc să pot scrie frânturi de literatură erotică așa cum face ea fotografii. ellen von unwerth e de-o seamă cu mama, doar că pare mai puțin dusă la biserică decât aceasta. născută în 1954 în germania, anul marii ninsori la bucurești, a fost vreme de vreo zece ani model, ca apoi să treacă în spatele aparatului și să se joace cu zoom-uri, click-uri și flash-uri. fotografiază femei ca nici un alt fotograf și „scrie” povești erotice în care acestea joacă roluri și se joacă.

hârjoneala din fotografiile lui ellen transpare câteodată numai din privirile aruncate pe sub genele îngreunate de rimel. women are not just there to be admired, they are there to be enjoyed, ne spune din spatele aparatului cea pentru care au pozat laetitia casta, asia argento, nadja auermann, dita von teese, kim basinger, monica belucci, marion cotillard, penelope cruz, charlotte gainsbourg, eva green, kate moss, winona ryder, ca să numesc numai câteva. celebritățile își arată bucăți de trupuri aruncate pe canapele, scaune și mese, iar cele mai puțin cunoscute publicului larg se joacă împreună, fără jenă sau milă fața de pulsul nostru in crescendo.

femeile lui ellen nu sunt femei ca noi toate celelalte: sunt plămădite din hălci de pasiune, în loc de inimă au flacări scăpărânde, iar picioarele lor leagă cerul de pământ. sunt urmașele lui voluptas, fiica născută din iubirea nebună a lui eros pentru psyche. ne întunecă gândurile și ne furnică trupurile, dar plăcerea pe care ne-o oferă ne face să le iertăm de fiecare dată pentru aceste neajunsuri.