pe nenea zia și pe frate’su, bebi, era să îi împuște chiar vizavi de casa noastră, au țâșnit dintr-un boschete când tata a strigat nutrageți,suntveriimei. mi-l mai amintesc pe nea florian, alergând la mama și cerând apă și prosoape, o mașină plină cu militari luase foc pe șosea. și era sânge peste tot și cartușe goale, covoare. tata petrecuse noaptea în aeroport, iar când a venit dimineața încărunțise. la pomeni și întâlniri de familie, ani după ce crescusem și mama mă lăsa să îmi aleg hainele, povestea calm, ca și cum recita o poezie pe care acuma o știi mecanic, care nu-ți mai ridică semne de întrebare, că din aeroport a văzut cum s-a tras în soldați, cum cădeau pe rând, ca spicele de grâu la secerat.

și la marmoacă porcii zăceau împușcați în coteț. la tanti cornelia, trei case mai sus, hainele de pe sârmă erau pline de găuri rotunde, prin care vedeam că lumea se schimbă, că nu mai poți avea încredere în orice străin, că nu sunt gloanțe de jucărie, că mor oameni și porci. acolo am stat jumătate de zi, în drumul nostru spre bloc. cu alți vecini, întinși pe pat, rugându-ne pentru rude, câini de pluș și animale. se potoliseră zgomotele de pocnitori și am luat-o din loc, eram precum refugiații, nu alergam pe șosea, încercam să părem normali, oricât de normali puteau părea doi părinți cu o copilă de 6 ani, cu căciulă albă, din blană de iepure jupuit de un vecin.

nici 30 de metri mai sus, mimica se văita la poartă. și înjura ca un birjar. ne-am lăsat atrași în curtea dezordonată și apoi în casa în care știam bine că sunt sucuri la cutie și ciucalăți cu alune. tata s-a culcat de cum a găsit patul. am rămas eu și mama și familia mimicăi – tată, mamă, mătușă și copil. nu era de bine, mimica sigur era securistă, or să ne atace, gândea mama și ne împărtășea gândurile-i peste ani. și dimineața ne-am întors acasă.

câinii mei de pluș erau tot acolo, mamaie prăjise carne de porc, noi îl tăiaserăm mai devreme, nu apucase bietul urecheat revoluția. era frig și trist. și în noaptea aia a nins cât să acopere găuri și vise și urme. liliacul mov s-a rupt sub greutatea zăpezii, pisica tărcată și galbenă a dărâmat o stivă de vase și nimeni nu ne-a furat bradul din garaj. dar asta e deja altă poveste.

mă fascinai, mimico. încă mă surprinzi cu aparițiile tale de doamnă printre bătrâne ridate și înfofolite în ilice croșetate. mergeam cu drag la tine că știam că ai sucuri la cutii și vin la sticluțe mici, de bord. de la tine mă aprovizionam cu tot felul de caserole și ceșcuțe din care îmi serveam invitații nu mai mari de zece ani. de la tine mâncam ciucalăți cu alune, cum nu avea nimeni în jur.

azi purtai o haină de blană și printre crucile înghețate din cimitir păreai o stiuardesă în trecere. dacă nu aș fi știut că ai crescut vaci și cai și oi de dragul de-a avea curtea plină de animale, aș fi crezut că îți petreci zilele prin saloane de spa. de nu te-aș fi văzut la câmp, săpând rânduri de porumb, aș fi crezut că îți faci vacanțele prin orașe veșnic însorite. revăzându-te, mi-am amintit când în ultima noapte a revoluției, acum 20 de ani, am dormit la tine. cum alice, cu cei trei ani ai ei, se ascundea după soba din teracotă maro și cum mama ta dădea în bobi și spunea că o să îi prindă. pe cine, n-am aflat niciodată. și după-amiaza de vară în care îți alergai împreună cu mama și mătușa amantul, pe șosea. țipați după el, iar el, după bătaia încasată, avea să se întoarcă la soție și copii.

nu știu dacă ai fost vicecampioană olimpică la canotaj. și ce mai contează de fapt? ai fost cea mai frumoasă fată cu care s-au jucat tata și verii lui, doamna în haine luxoase care îmi dădea dulciuri și sucuri la cutie. azi, ai aproape 60 de ani și pe chipul luminos, ridat, zâmbetul pare să spună în continuare nebucurămcăațialescompanianoastră. mă fascinezi, mimico.