les p'tits plaisirs d'une vie toute simple

the wall within

ThePleasurist — Mon, 17 Jun 2013 16:46:42 +0000

scrisesem odată aici că o să încetez cu gândurile astea scrise când mi-e bine. nu de asta le-am încetat, deși nici rău nu mi-a fost. mi-a fost poate indiferent. multitudine de idei și de gânduri și de amintiri, venite de-a valma, ca atunci când tragi un tricou din teanc și vine grămadă tot teancul pe tine. nu-ți mai vine să iei nimic și te repezi spre o rochie. cam așa, le-am domolit cu indiferență. sănulăsămlocnefericirii, scrie pe un zid. nu, nu las. azi am răspuns la casă la angst cu mulțumim. eram numai eu, însă. mi-am dat seama că îmi pot însuși foarte ușor pluralul, deși nu l-am mai avut de mult. și în tăcerea asta pe care am lăsat-o să se strecoare prin mine am mai aflat că cel care va vrea să își însușească un plural cu mine va trebui să dărâme un zid construit în cinci ani de vreo 15 bărbați.

I have only two emotions: careful fear and dead devotion*

ThePleasurist — Mon, 20 May 2013 18:32:43 +0000

deunăzi am căzut pe caldarâm. nu eram nici băută, nici îndrăgostită. gravitația m-a tras în jos c-o ușurință năucitoare – am simțit în toată mandibula pașii care au străbătut calea victoriei secole de-a rândul. pentru moment m-a mirat faptul că am picat ca un copil; ce-i drept trăiam în secolul trecut când am căzut ultima oară. odată depășit șocul ăsta, m-a mirat teama care m-a cuprins pe nesimțite. mersul mi-a devenit nesigur, chestionam în gând fiecare mișcare, dacă dreptul merge în fața stângului și invers. de parcă uitasem cum e să mergi, atunci învățam pentru prima oară. de fapt, nimic straniu, mi-am spus după două zile în care am bâjbâit prin lume. uitările astea bruște și sentimentul de prime dăți îndărătnice le avem și când ne despărțim. numai că nu simțim pașii din oraș, ci mâinile femeilor străine și viitoare pe trupul celuilalt.

*trouble will find me, the national

revelații la peluză

ThePleasurist — Tue, 07 May 2013 17:58:05 +0000

voi când erați copii adorați să vă zgâiți la oamenii avuți care se cazau la hoteluri de multe stele? eu, da. știu că rexul din mamaia mă fascina – cu tot verdele ăla din jurul lui, cu camerele luxuoase și lumea perfect apretată care stătea acolo. zilele trecute am comandat un pahar de vin alb la un astfel de hotel. pe peluza verde se jucau copii, la pian cineva cânta balade, vântul adia cât trebuia să adie un vânt. idilic și perfect romantic. un pahar, am zis. romantism de unul singur înseamnă de fapt să te joci cu gândurile tale până le faci terci, să le întinzi ca pe gumă sub scaunelele din autobuz, să le pisezi în mojar. și s-o iei iară de la capăt, cum făceai cu plastilina. totul se compară cu ce era odată, iată. dar nu asta era ideea. în atmosfera asta de-un romantism grețos (oare nu asta am vrut cât am fost copil?), cu mâna pe piciorul paharului plin cu vin alb, demisec, în așteptarea soufflé-ului de ciocolată, mi-am dat seama că nici un bărbat pe lumea asta nu vrea o femeie care știe să bea atât de grațios de una singură, care poate să populeze o masă cu gândurile ei și să traverseze o peluză plină de copii fără cea mai mică tresărire de înduioșare.

răceala face minuni

ThePleasurist — Mon, 29 Apr 2013 18:08:32 +0000

plecările mă întristează teribil. ar trebui să fie motiv de fericire și sărit în sus, dar nu, gândul că trebuie să împachetez o bucată de viață în pungi refolosite, că aș putea ajunge într-un loc uitat de lume fără bucata de acasă care îmi trebuie, îmi dă atacuri de panică și îmi face greață. aș trage de timp ca de elastic, numai dacă aș ști că va trece repede ora aia în care calculez hainele ca pe porțiile de orez, să nu carecumva să ratez ceva. cu ce prostii ne ocupăm mințile. azi la coadă la espadrile o fată strângea tare de braț un băiat. el era impasibil și indiferent, nu voia decât espadrile, nu mâinile fetei cu unghii lungi pe brațele lui semi-bronzate. nefericirea închipuită a altora mă întristează aproape la fel de tare ca plecările.

atoms of peace

ThePleasurist — Fri, 26 Apr 2013 09:58:05 +0000

dispersată. aşa mă simt. şi bine. cel mai frumos compliment pe care mi l-a făcut cineva a fost de la tine – eşti un om sănătos la cap. apoi mi l-a spus şi el. beam vin şi era ca un soi de acasă aerul pe care îl respiram. bine. ca îmbrăţişarea aia de pe terasă în ochii oamenilor. ca sms-urile nocturne. bine. ieri în intersecţie la arcul de triumf mirosea a domnul t. am zâmbit şi mi s-a făcut dor, dar unii oameni nu pot fi iubiţi fără voia lor. ieri, din toată sala de concert, erai tot cel mai frumos bărbat din lume. o să mai fii o vreme, apoi o să uit. punctul şi virgula mă explică atât de bine, de acum o să ridic mâna în loc să îmi spun numele.

cuvintele ca oamenii

ThePleasurist — Sun, 21 Apr 2013 12:41:12 +0000

și vouă trebuie că vi se întâmplă să uitați oameni, și întâmplări, și amintiri. și mie. dar vi se întâmplă să uitați cuvinte? vorbe pe care le foloseați atât de des, încât vă aparțineau, erau bucăți din lumea pe care o construiați singur sau cu ceilalți? și care acuma, spuse de alții sau citite în jurnale vechi, vă sunt atât de străine că nu știți nimic despre ele? eu deseori nu recunosc cuvinte, așa cum am ajuns să nu recunosc oamenii. le-am ucis odată și le-am îngropat, dar ele revin ca fantomele și îmi bântuie vocabularul. unele sunt schilodite fără rost, altele sunt întregi și de pomană. apelativul iubitule mi-e mai străin decât limba germană.

pentru cei care mă vor în biblioteca lor

ThePleasurist — Mon, 15 Apr 2013 11:01:12 +0000

nu, n-o să scriu o carte din blogul ăsta. nu cred că ar cumpăra-o cineva. nu, glumesc, nu de asta. pentru că vreau să nu aveți nevoie de bucățile astea de scris. vreau să mă citiți și să mă uitați. să vă facă bine o postare și apoi să fiți atât de bine încât să nu mai fie nevoie să reveniți aici. când n-o să mai am cititori în statistici tot bine o să fie. și mie când o să îmi fie bine-bine o să uit parola la blog, o să uit să plătesc factura anuală pentru hosting și-o să trăiesc o viață bună. în viețile bune e bine, așa ne învață în cărți. nu vă trebuie blogul ăsta în bibliotecă. dar mai e până atunci.

no more a circus girl

ThePleasurist — Sun, 14 Apr 2013 09:42:56 +0000

mereu am avut o plasă de siguranță, mi-a trecut prin cap aseară în timp ce tăiam o mulțime dintr-un club. mereu când ceva n-a funcționat cum ar fi trebuit sau ceasul meu de “sunt cea mai mișto femeie din lume” a rămas fără baterie, la un capăt de telefon era cineva care putea să îmi dea două palme sau să mă mângâie pe creștet. uite că aseară am realizat că nu mai e nimeni. telefonul nu afișa nici un mesaj, eu n-aveam cui trimite un semn, trebuia să trăiesc prezentul ăsta în care atacurile de panică despre nimicuri sfârâie ca tălpile pe nisipul saharei. am supraviețuit. o nouă etapă despre cum e mereu bine să fii bine cu tine.

on stupid self

ThePleasurist — Fri, 12 Apr 2013 11:05:00 +0000

sunt atât de simţită, încât toţi băieţii pe care îi plac reuşesc să se combine uneori chiar şi de două ori în timp ce eu le dau târcoale. simţit, cum altfel. sunt atât de simţită, încât fetele mă plac peste măsură – ele ştiu că n-aş atenta niciodată la fericirea lor, deoarece cred cu tărie că tot ce iei ţi se ia. sunt atât de simţită încât mă întrebam aseară, într-o discuţie cu piotr, unde a dispărut fata aia care le spunea bărbaţilor să îşi urmeze pula. aceeaşi fată simţită care mulţumeşte mereu, chiar şi când ce primeşte nu e ceea ce merită.

gegen die wand

ThePleasurist — Thu, 11 Apr 2013 20:00:47 +0000

hotelul din colț răsare deseori în mintea mea, ca boscheții galbeni de la castelul ăla de pe deal din praga. trebuie că îți vei aminti și tu acuma când citești (citești, nu? cât îți bei cafeaua, sigur. o mai faci la ibric?) – încă știu fiecare bucată din oraș, cum mâncam supă de ceapă și îmi purtai căciula pe celălalt deal, cum am râs o zi întreagă când am găsit mănușa neagră. dar nu despre tine e textul ăsta. deși. e despre camerele de supraveghere ale acestui hotel pe lângă care trec zilnic. mi-ar plăcea să intru într-o dimineață, cât recepționerul fumează un joint cu băiatul care i-aduce iarbă, și să cer înregistrările a două nopți petrecute în fața lui. una în care mă sărut franțuzește în timp ce căut cu băiatul ăsta care are limba pe gâtul meu în toate buzunarele lui căștile – nu poate pleca mai departe fără muzică! și alta în care mă tachinez și mă îmbrășișez jumate a dorință, jumate a prietenie, cu un alt băiat. n-aș cere nicium noaptea aia în care am țipat să pleci și să mă lași. am șters-o din inimă, uneori din cap, ar trebui să dispară și din arhivă (cafea cu mai mult lapte decât zahăr, nu?)