les p'tits plaisirs d'une vie toute simple

strange dreams are made of this* (1)

Mimo — Sat, 06 Mar 2010 17:53:23 +0000

murise harry potter. știam asta de la mama lui, cu care eram prieteni. care, mama lui, era însăși j.k. rowlling. dar acțiunea care urmează se petrecea cumva în ultima zi de viață a lui harry potter. deși știam toți că murise călcat de o mașină. ne aflam în mașina doamnei rowlling sau potter, cum vreți. am intrat pe moșia familiei, care era o casă la stradă într-un cochet cartier londonez. părea o casă frumoasă, boierească, dar destul de simplă. odată ce am pășit în grădina din spate, un întreg domeniu ni s-a arătat în fața ochilor. eram ca niște copii scăpați în disneyland. am vrut ponei și ne-au fost aduși. mergeam prin păduri foșneitoare de fagi, ca apoi să nimerim pe șesuri cu lacuri limpezi. eram mulți, chipurile îmi erau familiare. ne strânsesem într-un foișor de lemn, în cerc. harry potter vroia să facă baie într-unul dintre lacuri, cel care părea o mare – celălalt colcăia de pești, monștri și șerpi. se schimbase într-un halat scurt, abia legat cu un șnur în jurul taliei. ne arăta ștremeleagul, trecea pe la fiecare în parte și râdea. îi permiteam, știam că a doua zi urma să moară. se fălea cu tubul acela de carne, zbârcit de frig, și ne incita să i-l atingem. țin minte că zâmbeam larg. era doar o pulă, deși era a lui harry potter, mai văzusem câteva și nu mă îngrețoșa priveliștea. a ajuns la ultima persoană din cerc. era prietena lui, hermione. râdea în hohote și harry i-a blocat sunetele ascuțite cu mădularu-i fleșcăit.

*nerecomandat fanilor harry potter

mon petit manchon

Mimo — Sat, 27 Feb 2010 23:58:47 +0000

animăluțele sunt preferatele tale. le-ai jughini și le-ai smotoci așa cum și ție îți place să fii jughinită și smotocită. sunt zile când te asemăn unei vulpițe, mă privești șiret și ghiduș de sub bretonul ăla tăiat drept. în altele, când afară e soare, ești ca o pisică la pândă după primul nor. te întinzi pe paturi și canapele și te arcuiești ca un pui de cățel. cel mai adesea, însă, te asemăn cu un șoarece danțator, cum avea herr paul. numai că unul care ronțăie cuvinte și gânduri negre, le transformă în picături de vin roșu și le soarbe ca pe apa de ploaie. îți întinzi lăbuțele și valsezi în nemișcare. nu poate fi altfel, te imaginez în casa aia cu parchet de pe vremea oamenilor cu peruci, scârț-scârț, pe sub podele și pe scări, alergând și respirând a toamnă. ronț-ronț, ai gusta din bomboane roz în împărăția bomboanelor. și apoi îți înroșești buzele și ești tu, fără blănița pufoasă și danțurile unduitoare. un animăluț de primăvară ca un manșon cald în jurul inimii mele.

fir’mituri de libertate

Mimo — Mon, 22 Feb 2010 22:53:10 +0000

mă simt ca un copil căruia îi sunt aduse toate bomboanele de pe toate colivele din biserică. căruia îi sunt cântate sonate la vioară și i se dă tort, chiar două felii deodată. am fost pe rând și meza și ota și cela. puteam să rămân oricare dintre ele, am preferat să ies din lumea mea închisă și să mă prefac că iubesc. cu trupul. dar nu despre asta vreau să scriu. vreau să vă spun că liberă ca azi nu m-am mai simțit de mult. ca atunci când prindeam aripi calde vara și mă luau pe sus aburii alcoolului. dar acum sunt trează, poate puțin de tot amețită de la antibiotice. și liberă. să gândesc, să scriu, să visez, să fiu eu. fir’mituri de libertate.

the big idea

Mimo — Thu, 18 Feb 2010 20:54:04 +0000

nu știu cum de nu mi-a venit mie ideea asta înaintea ta. am mereu idei, care mai de care mai trăsnite și numai bune de aplicat, dar la asta m-ai luat. adică imaginația mea zburdă ca o nebună, visează puli detașabile (m-am trezit extrem de siderată de mintea-mi obraznică, să știți), partide de sex cu necunoscuți și pe alocuri interziși, pe tine cu mine într-o iubire mare. ce mai tura-vura, visează cam de toate. și își imaginează că oamenii se regăsesc așa, doamne, ce prostie, că doar nu suntem delfini să scoatem sunetele alea și să petrecem toată viața lângă aceeași persoană. dar, îți spun, ideea asta nu mi-a trecut prin cap. probabil că nu e bună, de aia. așa că mult succes cu ea, să vedem de fapt dacă funcționează să mă ignori ca să mă uiți.

onomatopee

Mimo — Sun, 14 Feb 2010 12:34:14 +0000

scârț, scârț, se auzea zăpada proaspăt cernită sub bocancii portocalii. zig, zag, zig, zag, făceau pașii mei pe caldarâmul umed. badum, budum, badum, bătea inima și tresălta sânul stâng sub rochia gri. hârșt, hârșt, îmi imaginam că taie fierăstrăul cu dinți ca de balenă amintirile în bucăți mici, digerabile. tic tac tic tac tic tac, moțăia pulsul sub piele și eu tăceam ca să adorm la zgomotul scos de el. ahhhh, zbiera când plăcerea atingea cote inimaginabile și simțea că se topește la orice nouă atingere. poc, poc, poc, de trei ori poc, să fie cu noroc, își plesnea brațele și pulpele. hihihi, ieșeau din gâtul ei răgușit, sunete ca de măgar adormit. trosc-pleosc, se clătina apa din chiuveta de sticlă cu fiecare fir de păr căzut în ea. grrrrr, gargară cu oțet ca să nu mai simți nimic.

iarnă, primăvară, vară, toamnă.

Mimo — Sun, 07 Feb 2010 19:58:58 +0000

întotdeauna zăpada fusese zăpadă în mimolandia. țurțurii reci și numai buni de lins atârnau iarnă de iarnă la streașina verde a casei. ajungeam la ei și îi rodeam până nu mai simțeam limba, pentru că în partea aia casa se înclina; era chiar în dreptul camerei de cărămidă roșie care mirosea acut a vin. aici se țineau damingenele și păienjenii își făceau casă, legănându-se pe la colțurile reci și întunecoase.

primăverile se trezeau odată cu primul cuib de rândunele răsărit tot la streașina din lemn, numai că în partea mult mai înaltă. apoi înflorea corcodușul și apăreau tot felul de firicele de iarbă din pământul negru, umed. mâțele fătau și ți-era drag să ieși cu iezii vecinilor la păscut, pe bucata de câmp de lângă aeroport. odată cu primele zile mai lungi, luam pegasul verde, îl ungeam cu vaselină și cutreieram întregul ținut, cu dese vizite în cimitir.

zăpușala aia care te făcea să transpiri, să te prelingi pe banca de sub nuc, să te stropești cu apa caldă venită pe furtun, să te lungești cât era ziua de lungă pe pături printre mici tufe de mușețel doar aici o găseai. încălzeai apă la soare în albia lungă, roșie, și credeai apoi că ești într-o piscină, foloseai evantaie și maiouri fără bretele numai ca soarele să nu îți ardă hainele, ci pielea. și erai fericită.

nuci verzi. melci după ploaie. și primele frunze foșninde care acopereau trotuarul din dale. și ploaia. ploua până când vișinul nu mai avea frunze. pisicile se arătau zgribulite pe la uși și geamuri, pegasul verde deja prindea fire de praf în garaj, iar în diminețile răcoroase te dădeai pe mormanul de știuleți și mâncai semințe necoapte de floarea-soarelui.

dreaming of summer

Mimo — Fri, 05 Feb 2010 16:28:11 +0000

cum mă mai tăvăleai în cearceafuri azi noapte! mă întorceai pe toate părțile ca pe o jucărie din metal cu cheiță și ce-mi mai plăcea! mă trăgeai de păr, îți înfigeai unghiile în carnea-mi albă, varianta de iarnă, și apoi mă mângâiai pe sâni, pe pulpe, pe gât și pe spate. îmi sărutai sfârcurile și tălpile și brațele și eu mă gâdilam și tu mă pocneai cu palmele peste fund. și râdeam, ce mai râdeam, ca proștii, de parcă era secret ce făceam între așternuturile albe de la capșa. când au dat zorii, m-am trezit obosită și cu un acut sentiment că tu chiar fusesei acolo, că am pulpele înroșite și că ne-am futut în draci.

we no longer share the same town

Mimo — Wed, 03 Feb 2010 19:51:20 +0000

sub pașii mei apăsați, mă știi doar, am trăit atâția ani la casă, calc apăsat și zdravăn, mers de om sănătos, zice bunica, mers de om nebun, zice mama, scârțâie zăpada. aceleași trotuare, același drum luminat de felinare înalte. azi de dimineață bătea rău soarele pe strada franceză și era frig frig, tu ai fi răcit că știu că nu porți căciulă și oricum răcești des. 123-ul ăla plin de oameni te chinuia într-un timp și pe tine, acuma mă agasează numai pe mine; aștept să treacă iarna asta lungă din suflet și oraș ca să o iau pe leeloo de pedale și să cutreierăm străzile ascunse. o să le ocolesc pe alea pe unde mă țineai de mână, mă alergai și când mă prindeai îmi încrețeai sânii și îmi strângeai stomacul. de fapt, acuma, pot să mă plimb pe unde vreau. tot orașul ăsta urât, gri, plin de amintiri/dureri/regrete/iubiri/râsete e al meu. și tare l-aș mai părăsi.

fluturaș, nu mai ai aripioare.

Mimo — Mon, 01 Feb 2010 21:33:57 +0000

își frânse aripile bietul fluturaș. el sieși. le-a smuls pe rând și n-a scos nici un sunet când bucățile pufoase, colorate și perfect egale s-au desprins de trupu-i grăsuț. le-a așezat lângă sine și le-a contemplat câteva minute. se gândea că nu l-au ajutat la nimic, aripile astea frumoase. zborul nu fusese nici atât de înalt, nici atât de plin de lucruri mărețe. înainte să le smulgă le simțea grele, de parcă ar fi avut praf de cărbune pe ele. acum, fără aripi, avea să devină o târâtură a pământului. nu știa însă că, de acolo de jos de unde era, avea să se ridice iarăși, chiar și fără aripi.

the true joy

Mimo — Wed, 27 Jan 2010 00:09:08 +0000

să deschizi nasturii unul câte unul sau să tragi fermoarul din metal în jos, să pipăi umflătura ceea și apoi să o guști pe îndelete, cum deguști înghețată italienească.