dacă fericirea vine de-a valma (încă o mai aștept și din ce mi-amintesc așa obișnuia să vină), tristețea se împarte în mici picături, ca stropii care rămân pe colacul wc-ului și pe care domnișoarele uită să îl curețe. în doze mici s-a strecurat și în oasele mele zilele astea și m-a înțepat pe la umeri, genunchi și coate (și-un pic la inimă, unde nu e os, ci mai degrabă zgârci-zgribulit-de-frig-și-prea-mare-liniște), ca atunci când indicele de umiditate depășește o valoare unanim admisă. cumva e normal, singurătatea hotelurilor, satele de la margine de drum, copiii care se joacă fără jucării, bărbații cu tricouri mulate care mănâncă spaghetti într-o bucătărie goală, ninsoarea molcomă, rachiul de gutui pe stomacul gol, prietenele frumoase ale tipilor pe care îi vedeam ținându-mă de mână, oamenii prea răbdători cu viața, melodiile care conțin cuvinte prea grele ca să le mai pot digera mă întristează de numa’.