tița

dacă ai fi un tablou de grigorescu, din ăla cu țărani români autentici, care toată viața și-au muncit pământul, pentru că nu și-au permis să facă decât școala primară, ai fi pictată în vârful unei căpițe. nu e nicio urmă de îndoială în acest lucru, de vreme ce dintre cei cinci frați ai tăi, dintre care trei băieți, tu faci căpița cea mai zdravănă. fără pic de ajutor. dar să o luăm încet.

trebuie că am undeva în jur de 12 ani, umblu trufașă pe ulița mică a satului, spre casa lui tanti antoana, sora ta mai mică, cea care seară de seară îmi pune lapte proaspăt într-o sticlă de apă minerală harghita de 1 litru. verde. repet în gând, ca pentru lecțiile de franceză, mecanic aproape, suntnepoataluitițaluigău,fiicaceamicăalucichii. trebuie mereu să fiu pregătită pentru întrebările babelor de peste apă. (prin apă a se înțelege trotuș.)

mi-ești bunică și deși te iubesc mai tare decât pe catrina, mă simt în surghiun la casa ta cu prispă și obloane verzi. mă trezesc nopțile și plâng de dorul de acasă, mama mă sufocă cu privirea-i de școlăriță din fotografia pe care i-o ții pe perete precum icoana. trebuie că te simți vinovată că ai dat-o spre adopție când avea 13 ani, că sora ta i-a devenit mamă și că eu pe tanti o ador.

tița are tenul închis, pistrui negricioși și un păr lung și alb pe care și-l piaptănă seară de seară și pe care îl ține ascuns sub basmale colorate cumpărate din piață, de la ruși. are două vorbe memorabile, pe care și eu le zic acuma cu drag și dor: de eram bună, mă mâncau cânii și dacă n-ajunge, mai rămâne. i-am ascultat, baită fiind, poveștile. o rugam de fapt să îmi spună despre război și cum arăta ilonca lui apostol bologa, pentru că a cunoscut-o, trăia la două sate mai încolo. cum s-au refugiat într-o peșteră toți cei șase frați: gigi, ileana, ea, costică, antoaneta și neculai, împreună cu părinții. sau povestea cu avionul prăbușit pe dealuri, pe care l-am privit de atâtea ori în fotografiile alb-negru ținute în foste cutii de bomboane cu flori pe capac. sau cum dumitru a preferat băutura și a lăsat-o în peste 20 de ani de văduvie, timp în care a învățat să fie și bărbat în casă. să cosească, să spargă buturugi, să taie lemne, să meargă la stână după brânză, să refacă gardul, să urce fânul în pod, să aducă bradul de crăciun acasă.

mi-ai ascuns într-o iarnă bradul și m-ai mințit că nu avem; eram nedumerită și nu știam ce să fac cu bomboanele aduse de la bucurești pe care să le agăț de crengi. trebuie că am fost nedreaptă și atunci cu tine, cine știe cu ce te supărasem, iar tu trebuie că mă amenințasei că mă spui mamei, chipul ei pistruiat cu pampoane în păr trona pe peretele camerei. dar am avut brad, așa cum în fiecare vară aveam frăguțe cu smântână și mămăligă rece, bureți fripți pe plită și suc de zmeură.

în așteptarea zilelor din vara asta când voi avea din nou parte de un asemenea festin, repet pe bulevardele orașului, doar-doar să nu fiu luată prin surprindere, suntnepoataluitițaluigău,fiicaceamicăalucichii.