câţi ani ai, carlos? şi toată magia pe care ai construit-o în jurul unei seri de marţi complet plictisitoare, în oraşul pietruit de pe buza căruia se zăreşte fumegând etna, s-ar fi năruit ca un castel din cărţi de joc. n-am îndrăznit să întreb nimic, te-am lăsat să îmi vorbeşti într-o italiană-spaniolă stâlcită despre pictură, geografia atenei şi icoane. aproape că m-ai invitat să merg în america de sud, mi-ai spus că oraşul tău natal mi s-ar potrivi mănuşă. vroiam să cred tot, mă bântuiau încă visele din timpul siestei, peste glasul tău se suprapuneau acorduri italiene cântate de băiatul cu pălărie, iar vocea bătrânei cu părul ca focul şi cercei din coral roz mângăia aerul rece. şi din tot acest monolog despre tuşieu a răsărit invitaţia de a rămâne acolo. să mă pictezi, să facem expoziţii la paris, să fiu celebră. să-ţi fiu muză.