murise harry potter. știam asta de la mama lui, cu care eram prieteni. care, mama lui, era însăși j.k. rowlling. dar acțiunea care urmează se petrecea cumva în ultima zi de viață a lui harry potter. deși știam toți că murise călcat de o mașină. ne aflam în mașina doamnei rowlling sau potter, cum vreți. am intrat pe moșia familiei, care era o casă la stradă într-un cochet cartier londonez. părea o casă frumoasă, boierească, dar destul de simplă. odată ce am pășit în grădina din spate, un întreg domeniu ni s-a arătat în fața ochilor. eram ca niște copii scăpați în disneyland. am vrut ponei și ne-au fost aduși. mergeam prin păduri foșneitoare de fagi, ca apoi să nimerim pe șesuri cu lacuri limpezi. eram mulți, chipurile îmi erau familiare. ne strânsesem într-un foișor de lemn, în cerc. harry potter vroia să facă baie într-unul dintre lacuri, cel care părea o mare – celălalt colcăia de pești, monștri și șerpi. se schimbase într-un halat scurt, abia legat cu un șnur în jurul taliei. ne arăta ștremeleagul, trecea pe la fiecare în parte și râdea. îi permiteam, știam că a doua zi urma să moară. se fălea cu tubul acela de carne, zbârcit de frig, și ne incita să i-l atingem. țin minte că zâmbeam larg. era doar o pulă, deși era a lui harry potter, mai văzusem câteva și nu mă îngrețoșa priveliștea. a ajuns la ultima persoană din cerc. era prietena lui, hermione. râdea în hohote și harry i-a blocat sunetele ascuțite cu mădularu-i fleșcăit.
*nerecomandat fanilor harry potter