sub pașii mei apăsați, mă știi doar, am trăit atâția ani la casă, calc apăsat și zdravăn, mers de om sănătos, zice bunica, mers de om nebun, zice mama, scârțâie zăpada. aceleași trotuare, același drum luminat de felinare înalte. azi de dimineață bătea rău soarele pe strada franceză și era frig frig, tu ai fi răcit că știu că nu porți căciulă și oricum răcești des. 123-ul ăla plin de oameni te chinuia într-un timp și pe tine, acuma mă agasează numai pe mine; aștept să treacă iarna asta lungă din suflet și oraș ca să o iau pe leeloo de pedale și să cutreierăm străzile ascunse. o să le ocolesc pe alea pe unde mă țineai de mână, mă alergai și când mă prindeai îmi încrețeai sânii și îmi strângeai stomacul. de fapt, acuma, pot să mă plimb pe unde vreau. tot orașul ăsta urât, gri, plin de amintiri/dureri/regrete/iubiri/râsete e al meu. și tare l-aș mai părăsi.