întotdeauna zăpada fusese zăpadă în mimolandia. țurțurii reci și numai buni de lins atârnau iarnă de iarnă la streașina verde a casei. ajungeam la ei și îi rodeam până nu mai simțeam limba, pentru că în partea aia casa se înclina; era chiar în dreptul camerei de cărămidă roșie care mirosea acut a vin. aici se țineau damingenele și păienjenii își făceau casă, legănându-se pe la colțurile reci și întunecoase.
primăverile se trezeau odată cu primul cuib de rândunele răsărit tot la streașina din lemn, numai că în partea mult mai înaltă. apoi înflorea corcodușul și apăreau tot felul de firicele de iarbă din pământul negru, umed. mâțele fătau și ți-era drag să ieși cu iezii vecinilor la păscut, pe bucata de câmp de lângă aeroport. odată cu primele zile mai lungi, luam pegasul verde, îl ungeam cu vaselină și cutreieram întregul ținut, cu dese vizite în cimitir.
zăpușala aia care te făcea să transpiri, să te prelingi pe banca de sub nuc, să te stropești cu apa caldă venită pe furtun, să te lungești cât era ziua de lungă pe pături printre mici tufe de mușețel doar aici o găseai. încălzeai apă la soare în albia lungă, roșie, și credeai apoi că ești într-o piscină, foloseai evantaie și maiouri fără bretele numai ca soarele să nu îți ardă hainele, ci pielea. și erai fericită.
nuci verzi. melci după ploaie. și primele frunze foșninde care acopereau trotuarul din dale. și ploaia. ploua până când vișinul nu mai avea frunze. pisicile se arătau zgribulite pe la uși și geamuri, pegasul verde deja prindea fire de praf în garaj, iar în diminețile răcoroase te dădeai pe mormanul de știuleți și mâncai semințe necoapte de floarea-soarelui.
pare rau