din câte țin minte, n-a fost o iarnă foarte friguroasă. până când s-a terminat revoluția, că atunci a dat cu multă zăpadă, să ne spele păcatele, așa zicea mamaie. îmi țineam câinele de pluș, lățos, al cărui nume nu mi-l mai amintesc, dar el avea ochii ca două mărgele și venea cu mine oriunde mergeam. așa, îl țineam sub masa ce avea să îmi fie birou pe parcursul anilor de școală. și îi ținea de urât celălalt câine care era îmbrăcat cu haine verzi, în carouri. soră-mea nu era acasă, e mai bine, zicea mama, ea suferă cu inima și s-ar fi speriat tare de la tancuri și împușcături. încerc să îmi amintesc ce haine purtam, trebuie să fi avut ghetuțele roșii, cu fermoar, și paltonaș, urăsc și acuma paltoanele cum le uram atunci. ce tineri erau ai mei, tata încă fuma, mama avea părul scurt și negru, iar mamaie era zglobie. se târa pe pământul înghețat de pe lângă gard ca să nu tragă în ea. și era și curajoasă, catrina, că altfel n-ar fi rămas de una singură acasă, când noi ne-am decis să plecăm la bloc, unde e mai sigur, nu îți intră orice terorist din ăla în casă.
pe nenea zia și pe frate’su, bebi, era să îi împuște chiar vizavi de casa noastră, au țâșnit dintr-un boschete când tata a strigat nutrageți,suntveriimei. mi-l mai amintesc pe nea florian, alergând la mama și cerând apă și prosoape, o mașină plină cu militari luase foc pe șosea. și era sânge peste tot și cartușe goale, covoare. tata petrecuse noaptea în aeroport, iar când a venit dimineața încărunțise. la pomeni și întâlniri de familie, ani după ce crescusem și mama mă lăsa să îmi aleg hainele, povestea calm, ca și cum recita o poezie pe care acuma o știi mecanic, care nu-ți mai ridică semne de întrebare, că din aeroport a văzut cum s-a tras în soldați, cum cădeau pe rând, ca spicele de grâu la secerat.
și la marmoacă porcii zăceau împușcați în coteț. la tanti cornelia, trei case mai sus, hainele de pe sârmă erau pline de găuri rotunde, prin care vedeam că lumea se schimbă, că nu mai poți avea încredere în orice străin, că nu sunt gloanțe de jucărie, că mor oameni și porci. acolo am stat jumătate de zi, în drumul nostru spre bloc. cu alți vecini, întinși pe pat, rugându-ne pentru rude, câini de pluș și animale. se potoliseră zgomotele de pocnitori și am luat-o din loc, eram precum refugiații, nu alergam pe șosea, încercam să părem normali, oricât de normali puteau părea doi părinți cu o copilă de 6 ani, cu căciulă albă, din blană de iepure jupuit de un vecin.
nici 30 de metri mai sus, mimica se văita la poartă. și înjura ca un birjar. ne-am lăsat atrași în curtea dezordonată și apoi în casa în care știam bine că sunt sucuri la cutie și ciucalăți cu alune. tata s-a culcat de cum a găsit patul. am rămas eu și mama și familia mimicăi – tată, mamă, mătușă și copil. nu era de bine, mimica sigur era securistă, or să ne atace, gândea mama și ne împărtășea gândurile-i peste ani. și dimineața ne-am întors acasă.
câinii mei de pluș erau tot acolo, mamaie prăjise carne de porc, noi îl tăiaserăm mai devreme, nu apucase bietul urecheat revoluția. era frig și trist. și în noaptea aia a nins cât să acopere găuri și vise și urme. liliacul mov s-a rupt sub greutatea zăpezii, pisica tărcată și galbenă a dărâmat o stivă de vase și nimeni nu ne-a furat bradul din garaj. dar asta e deja altă poveste.