jeux d’enfant

obișnuiam să mă urc în autobuzele alea vechi, mereu atentă să nu îmi agăț pantofii perfect dați cu cremă în scările din tablă, prin spate. stăteam în picioare, deși drumul era lung, de vreo șapte kilometri, dar era cea mai bună posibilitate dacă nu vroiam să încălzesc scaunele reci. și nu vroiam, mai ales că aveam fusta perfect apretată. și de acolo mă holbam la oameni, mă uitam adânc în ochii lor până când se rușinau și întorceau privirea. alte dăți, tot iarna, îmi lipeam nasul de geamul înghețat al autobuzului și stăteam așa secunde lungi, până când dezghețam cu căldura nasului pojghița de gheață. în alți ani, era vară deja, îl alergam prin grădină și îl mușcam de burtă, simțeam o plăcere teribilă în plânsetele lui și în faptul că nu ma putea lovi, deși era mai mare. dar era doar în vizită. mai țin minte zilele alea îngrozitor de calde, când mă urcam în nucul de la trotuar cu seringi cu apă și stropeam tot ce trecea pe sub mine. sau alte zile, când intram în cimitir și rămâneam ore ca să caut melci cu cochilia maro și mare și ca să citesc însemnele de pe crucile roase de ploaie. alegeam râme roșii, lipicioase, dintre bucățile de pământ trecute prin cazma, în prag de iarnă. pedalam până aproape de aeroportul militar, aveam turnul de control într-un nuc; de acolo vedeam militari fără cămăși și avioane stricate. pe câmpurile verzi alergam printre irigatoare și traversam canalele pe țevi late, mă dădeam uța în leagăne improvizate și mâncam toată ziua corcodușe verzi.