mimolandia

cum treci de podul ăl mare, construit pentru vizita lui nixon la bucurești, să tot mai mergi doi kilometri, doi kilometri și jumătate, până ce dai de o curte îngradită cu gard zăbrelat, din lemn. nu seamănă cu gardurile locului și au fost ani buni când șoseaua era despărțită de mica grădină de un gard din beton, văruit în alb, cu romburi prin care zăreai mașini colorate de-o parte și trandafiri roșii ca focul de cealaltă parte.

tot în anii ăia, mai mulți la număr chiar și decât ai mei, poarta era străjuită de un nuc vechi de jumătate de secol. ocrotea ograda, așa ziceau bătrânii. ce n-a avut niciodată gospodăria a fost o bancă la stradă. bunicile și nepoatele erau obligate să stea în picioare, la drum, sau pe gardul alb. vă dați și singuri seama care erau care.

ei bine, cum intri în curtea de la șosea, te întâmpină câinele. mereu a fost așa. fie că numele lui era pufi, lăbuș, leul, piti, patrocle, mowgli. aleea șerpuiește spre casă; are în dreapta un bazin cu apă în care cele două copile slăbuțe intrau vara să facă baie cu brotăcei verzi, lipicioși. mai are, tot pe partea dreapta, un corcoduș. obișnuia să aibă și trestii din care stăpânul casei făcea undițe toamna.

pe partea stângă e solarul și grădina. mereu grădina a fost plină cu roșii, ardei, castraveți, straturi de vinete și morcov, câteodată cartofi, fire de maci, manunchiuri de pătrunjel, tarhon adus de prin părțile moldovei, hrean, toate sub umbra unui nuc cu nuci mari, pietroase. în unele primăveri răsăreau ridichi printre tufe de lalele și ghiocei bătuți. în alte colțuri creștea zmeură și pământul aburind și negru nu se vedea de viorele. frunzele scămoase de gutui se împleteau printre florile late de soc, din arțar cădeau fructe ca niște elicoptere. și apoi e casa.

s-au schimbat multe de-a lungul a câtorva ani. camerele s-au mărit, s-au recolorat, s-au remobilat. au dispărut bibelouri, ceasul cu pendulă și tablouri; au apărut televizoare, icoane și flori de apartament. scările din lemn lăcuit duc spre podul casei vechi și spre terasa mică, de unde se vede până la poartă. nu trebuie decât să ridici puțin privirea peste bolta de struguri albăstrui, pe care bătrâna îi făcea stafide în pod, peste liliacul mov nebătut și peste sârma de rufe proptită în beleandra din lemn.

seara, soarele apune în spatele porții. dimineața, răsare în spatele casei acoperite cu tablă. grajdul din cărămidă în care viețuiesc cele câteva găini și gâște se înclină de ani în lumina difuză, prăfuită, a începutului de zi. miroase a salcâm primăvara, pisicile dorm în mărul care dă mere apoase, verzi, toamna.

nimic nu pare să tulbure liniștea locuitorilor din mimolandia. nu pare.