catrina

ce an, catrino, 1919, anul în care te-ai născut. lumea se refăcea după război, mișcarea bauhaus începea timid să schimbe arhitectura și românia anexa transilvania. nu te-a atins nimic din toate astea, a trebuit să îți ocupi timpul cu ceilalți frați, mai mici. poate în aceeași ani în care mihai, atunci doar prinț, își întorsese privirea după tine în mulțime, cum aveai să le povestești nepoatelor și să le faci să viseze la prinți pe cai albi. în anii ăia trebuie să fi învățat să fumezi țigări din foi de porumb, vara, pe câmp. și tot atunci, să sugi teci de salcâm, să îl înveți pe tata să facă la fel și el să îmi arate mie că tecile au un gust dulceag, ca florile. și apoi te-ai măritat. știai că o să fie mai mic, degetul de la picior, ăla mare, era de fapt mai mic, ai știut tot timpul, așa cum știu și eu, degetele noastre sunt la fel. șase ani între voi, văd și acum poza de la nuntă pe care o țineai agățată de perete, era băiat bun și harnic, de v-au lăsat, așa mi-ai zis când mai crescusem și începuseră și sânii să îmi crească precum aluatul de cozonaci, la căldura ilicelor croșetate de tine.

parcă îl pot vedea pe tata, deși nu eram acolo, în iarna aia grea din ’54, când a murit străbunica și a trebuit să o scoateți prin pod. zăpada era mare, cât casa, mergeați prin tunele și tata alerga și zbiera cât îl țineau plămânii de copil de 6 ani cebinec-amurit,cebine-miparec-amurit. pletele blonde îi ieșeau de sub căciula legată sub bărbie. ce copil frumos, catrino, cel mai frumos din sat, așa ziceau babele, așa și era.

dar prima mea amintire cu tine, catrina, ce nume frumos și neobișnuit pentru o familie de țărani, a fost când m-ai dus la viermii de mătase. niște omizi cărnoase care rodeau cu o viteză neobișnuită frunze de dud. și coconii ăia aranjați în lădițe. și apoi am plivit iarbă, asta făceai tu, la céapé. mă duceai în sere, credeam că ăla e și serviciul meu să vin cu tine să culegem salată și să udăm roșii.

o singură poză am cu tine. eu în uniforma mea cu cravată portocalie, cu fustă bleumarin. mă luai uneori de la grădiniță și ne-am fotografiat cu poza conducătorului prea-iubit în spate. cred că am și cântat acolo și probabil că m-ai aplaudat, eu eram dracul de copil care te urmărea prin grădină, care te pândea când făceai podele din balegă de cal și beai din sticla de țuică ascunsă după dulapul din lemn, albastru. eu, aceeași care azi doarme în furourile tale cu cupă D; aveai țâțe mari și rotunde, ai hrănit cu ele patru copii, doar doi ai tăi.

stau chircită în patul ăsta de metal, cum mi-am dorit mereu să am. mă ții strâns de mână, cu degetele boante pe care ai două verighete dintr-un material galben, inoxidabil. le ai de când a fost mama păcălită să dea covorul cu răpirea din serai pe ele. respiri ușor, de parcă plutești. e trecut de două și în blocul care se vede pe geamul salonului lumina e încă aprinsă.